70-58=12

Probabil că azi aș fi mai pregătit de despărțire… Poate n-am fi avut niciodată o relație nemaipomenită, dar cred că azi te înțeleg mai bine. Ai fi meritat ceva mai mult, cel puțin să pleci (mai) împlinit/mulțumit.

Mi-ar fi plăcut s-o cunoști pe Karina. Cred că și ei i-ar fi plăcut de tine. De când e ea, trăiesc cea mai bucuroasă parte a vieții mele. E foarte cuminte. Seamănă mult cu mama. Cu tine seamănă, probabil, Rafael. Foarte energic și foarte generos. Și, da, între timp a mai apărut unul mic care nu seamănă cu niciunul din familia noastră 🙂

Totuși, cred că cei mai mulți își aduc aminte de tine atunci când mă văd. Personal, am început să descopăr și asemănări interioare. Mi-ar plăcea să fii în zonă să te pot întreba despre ceea ce descopăr.

Mama e bine cât-de-cât. A trecut prin anii ăștia pentru că are în ea gena singurătății. O am și eu. A mai îmbătrânit și sănătatea i-a mai slăbit. Dar nu se prea plânge!

Lumea? S-a schimbat și ea. Între timp am intrat în Europa, putem călători și munci în celelalte țări. Mi-ar fi plăcut să mergem împreună în Ungaria, la Budapesta, să întâlnești și tu, să zicem, spiritul strămoșilor noștri. Și să simți și ce înseamnă Europa și Occidentul.

Îmbătrânesc și eu încet-încet. Am ajuns la vârsta la care tu ai ieșit la pensie. Și mă întreb câteodată dacă mi-am urmat cu adevărat chemarea, ceea ce tu n-ai putut să faci…

Mi-ai lipsit anii ăștia. Mi-a lipsit ceea ce puteam face împreună. Îmi aduc aminte de tine în fiecare noiembrie și iunie, de câte ori merg la Kibed, Lupeni sau Târgu-Mureș. Și dacă astăzi mi s-ar putea împlini orice dorință, aș alege să te pot revedea.

Azi aș fi mai pregătit de despărțire. Dar tot aș vrea să te îmbrățișez mai întâi!

De ce nu am recomandat nimănui să nu voteze la referendum

  1. Pentru că sunt de acord că trebuia de la început trecută în Constituție noțiunea de „bărbat și femeie” în loc de „soț” așa cum apare în Declarația Universală a Drepturilor omului și în Codul civil din România. Problema mea e că observ că azi nu mai votăm pentru familie ci împotriva homosexualilor ca persoane.
  2. Pentru că înțeleg temerile prietenilor mei cu privire la activismul LGBT. Ei vor să nu ajungem în situația în care dreptul lor de a-și crește copiii în stilul heterosexual să fie îngrădit de pretențiile minorităților sexuale. Vor ca să nu ștergem diferențe de gen, să nu ajungi în situația să fii obligat să cununi astfel de perechi, etc. Ce mi-ar plăcea aici e să nu ne lăsăm stăpâniți de frică ci de judecată dreaptă
  3. Pentru că se exagerează în privința apărării drepturilor homosexualilor. E una să îi aperi de ură și discriminare, să le dai dreptul să se asocieze, să moștenească bunuri unul de la altul, și e cu totul altceva să faci din acest caz ceva echivalent cu lupta împotriva sclavagismului sau să inunzi producțiile TV americane cu mesaje despre noua normalitate. Dar problema e că dacă vorbim despre aceste exagerări cu ură mai mult rău (ne) facem.
  4. Pentru că respect dorința celor care au semnat ca să aibă loc acest referendum. Mi-ar fi plăcut, totuși, să nu lase ca politicienii să le confiște inițiativa.

Ceea ce cred că trebuie să recunoaștem noi toți, indiferent dacă votăm sau nu, e că subiectele astea sunt mult mai complexe decât ni se par la prima vedere, și mai important decât tot e să ne ascultăm reciproc și să fim în stare să dăm mâna chiar dacă la un moment dat avem idei diferite!

De ce nu votez la referendum? (chiar dacă sunt creștin)

  1. Pentru că nu sunt de acord să existe legi civile în chestiuni ce țin de morală.Trebuie să avem legi ca să nu ne rănim între noi, ca să știm unde se termină libertatea noastră și începe libertatea celuilalt. Dar acolo unde alegerile celuilalt nu mă afectează, trebuie să îi acord toată libertatea. Da, eu cred că referendumul nu e despre o definiție în Constituție ci despre tolerarea homosexualității. Vrem să nu avem homosexuali între noi. Și eu aș vrea să nu mai existe bețivi, fumători, atei, needucați, obezi, leneși între noi, dar atâta vreme cât acțiunile lor nu mă afectează trebuie să le acord libertatea de a alege (și de a suporta consecințele).
  2. Pentru că nu cred că e strategia de apărare potrivită.Credem că dacă în Constituție va scrie că bărbat+femeie=căsătorie vom împiedica pentru totdeauna căsătoriile homosexuale. Le vom împiedica până ce majoritatea va crede acest lucru. Dar atunci când majoritatea populației va fi formată din oameni care au crescut cu filme în care tematica homosexuală e aproape omniprezentă, care vor considera că homofobia e ceva demodat, legile vor urma din nou credința majorității. Așa că dacă vrei să te aperi, apără-te pe terenul minții omului, nu al legilor și definițiilor
  3. Pentru că nu vreau să ajut cauza LGBT. O cauză crește când e persecutată. Și crește pentru că cei care stau pe margine tind să ia partea celui mai slab. Și paradoxul e că cei care stau pe margine aici, cei neutri, sunt tocmai generațiile pe care vrem să le apărăm de acest curent.
  4. Pentru că sunt dezamăgit că inițiativa e folosită politic. Din păcate, n-am auzit nici o voce publică din partea Coaliției pentru Familie sau a bisericilor în care să ceară partidelor politice să nu se amestece în această inițiativă. Așa că senzația e că biserica și politica organizează împreună acest referendum! Iar eu cred în separația dintre astea două!
  5. Pentru că simt că, pe undeva, bisericile sunt fățarnice când susțin acest demers. Și, pe un egoiste! Folosim sistemul democratic pentru a impune idei care provin din religia noastră. Dar am susține tot atât de entuziaști ideea ca România să ajute mult mai mult refugiații necreștini? Pe de altă parte, problema asta cu familia tradițională este cea mai mare problemă pe care o au oamenii în România? Nu ar fi fost mai drăguț ca primul referendum pe teme sociale la care participăm să fie despre obligitavitatea ca nici un copil din România să nu se culce seara cu stomacul gol?
  6. Pentru că m-am săturat de dezbinarea din România. Democrația nu înseamnă în primul rând vot, ci dezbatere. Iar dezbaterea înseamnă să și asculți. Din ce am văzut, am folosit și acest subiect ca să ne împărțim între noi și ei, între adevărați creștini și degenerați, etc. Vreau să trăiesc într-o țară unde oamenii pot fi prieteni chiar dacă gândesc diferit!

Așa că în week-end mai bine mă plimb cu Karina printre bisericile și sinagoga din centru, și îi povestesc despre cum au putut atâtea nații să trăiască împreună aici în Timișoara! Poate vom vedea și un curcubeu adevărat…

Încărcare completă!

Dacă ne-am putea măsura viața ca pe o baterie, cât de încărcată ar fi a ta? Sau descărcată… Obosiți de programul încărcat, mereu pe fugă și în criză de timp, cei mai mulți oameni se simt epuizați, cu bateriile goale.

Cum îți dai seama că ai ajuns la nivelul zero? Sunt câteva semne. De pildă, în funcție de stilul tău, ești iritabil, supărăcios, sau, dimpotrivă, retras, nesociabil. Unii muncesc prea mult, alții mănâncă prea mult. Și alții cheltuiesc prea mult. Ne refugiem în filme, Facebook sau alte activități care în loc să ne umple de energie ne secătuiesc și mai mult.

Un pas spre recuperare e să ne aducem aminte de momentele când ne-am simțit plini de viață și de energie. Când a fost? Cum a fost? Ce făceai? Sunt toate șansele ca aceleași lucruri să îți dea energie și azi dacă reușești să le incluzi în programul tău. Ce activități, care relații te fac să te simți viu și împlinit? Ele sunt combustibilul tău, sursa ta de energie.

E important să găsim și eventualele scurt-circuite, obiceiurile care îți fură energie. De pildă, dacă nu știi să spui „nu” vei încerca să mulțumești pe toți cu prețul vlăguirii personale. Dacă ai legat sentimentul valorii personale de realizările tale vei fi permanent într-o luptă cu tine însuți în care pierzătorul ești tu întotdeauna. Sau poate ești genul de om care te cam simți vinovat când faci ceva doar pentru tine. Ți se pare că seamănă a egoism. Realitatea e ca în povestea găinii cu ouă de aur. Dacă omori găina nu va fi cine să mai fie altruist. Și mai e posibil să pierdem prea multă energie în sportul la modă în societatea de azi: narcisismul, obsesia de a avea o imagine cât mai bună. Deci, întreabă-te care sunt consumatorii inutili de energie din viața ta!

Revenind la ideea de surse de energie, putem vorbi în general de patru domenii în care avem nevoie de umplere pentru a putea trăi o viață împlinită. La bază e partea fizică. Formula e simplă, dar nu și ușoară de aplicat: mișcare cât mai multă, mâncare cât mai sănătoasă și odihnă suficientă. Legat de ultima, și creierul are nevoie de odihnă. Acesta e al doilea domeniu: psihicul. În mod regulat (zilnic, săptămânal, anual) avem nevoie de deconectare, de relaxare. Asta poate însemna citit, grădinărit, plimbare sau orice alt hobby pe care l-ai avea. În al treilea rând, vorbim de partea emoțională. Ar trebui pe cât posibil să ne înconjurăm cu oameni de care ne place și să ne ferim de așa-numitele persoane „toxice”. Să ne luăm timp pentru familie și prieteni. Tot aici, ar trebui să facem în așa fel încât munca noastră să ne placă. Fericiți cei care lucrează într-un domeniu care îi pasionează! Am lăsat la urmă domeniul care pentru mine este cel mai important, cel sufletesc. E important să fiu împăcat sufletește, să am conștiința curată, să știu că viața mea are un sens și că Cineva acolo sus mă iubește. Așa că a-mi lua câteva minute în fiecare zi pentru a mă ruga, a citi din Biblie, a medita, a-mi analiza viața, e un altfel de gimnastică de înviorare.

În încheiere, dacă subiectul e important și pentru tine, fă următorul exercițiu. Ia o foaie de hârtie și desenează în partea de sus o baterie. Marchează pe bateria respectivă nivelul de energie la care se află viața ta acum. Apoi, gândește-te puțin la următorul scenariu: o zi liberă, în care n-ai nici o obligație, nici muncă/școală, nici familie, nimic. Ce ai face în ziua respectivă pentru ca la sfârșitul ei să fii mai umplut de energie? Ai dormi toată ziua? Ai citi? Poate te-ai duce în pădure? 🙂 Scrie ideile pe foaia ta de hârtie sub baterie. Când ai terminat, alege o activitate pe care ai putea s-o începi chiar de azi/mâine. Mai alege una pe care ai putea-o face săptămâna asta. Și încă una pe care ai putea-o începe luna aceasta.

Și așa, poate în curând, vei primi o notificare: încărcare completă!

(Inspirat din primul capitol al cărții Simplify, de Bill Hybels)

 

„Ce nu înveți cu bucurie vei uita ușor”

Deci, Karina are 21 de ore pe săptămână: 3 de română, 5 de maghiară, 4 de matematică și cunoștințele naturii, 2 de desen și lucru manual, 1 de engleză, 2 de sport, 2 de dezvoltare personală și 2 de muzică și mișcare. Bineînțeles, toate orele se țin în sala de clasă (sportul în sala de sport), pentru română, maghiară, matematică și engleză are câte un caiet de lucru, are un creion și desenează cam mult. Am enumerat toate astea ca să ne fie clar că stilul de învățat e în spații închise cu creionul în mână. Bineînțeles că se joacă destul de mult în orele astea și cumva pentru ea se și potrivește stilul ăsta, pentru că e destul de statică, așa cum eram și eu, mă gândesc, la vârsta ei.

În această postare mi-am propus să rezum un articol despre ce altceva decât „modelul finlandez”, care nu-mi fac iluzii că poate fi aplicat aici și acum, dar ne face bine să gândim cum ar fi (mai) normal să fie. Articolul se referă la copii de 5-6 ani, deci cu mici nuanțe se poate aplica și la școala noastră pregătitoare.

Marea diferență e că se încurajează învățarea prin joacă. Altă diferență e că au și unde. Adică școala nu are o curte de 5000 mp pentru 1000 de elevi. La ei, băiețeii făceau baraje pe pârâul din curte ajutați de niște mini-cazmale. Ideea pe care se bazează politica lor educațională cu cei de vârsta asta e că în timp ce „fac un baraj” ei își dezvoltă abilitățile de limbaj, pe cele matematice, sociale, emoționale și fizice. Sunt studii pe tema asta… Unul citat în articol zice că: „atunci când joaca e plăcută și condusă de copil, el este motivat să se angajeze în oportunități de a învăța”

Cei de acolo consideră că metoda „cu creionul în bancă” nu este o metodă naturală de învățare. Ei stau în bancă doar o zi pe săptămână. Și nu e vorba de o grădiniță mai nonconformistă ci așa e în toată țara. Nu au orar, ci mai degrabă o tematică a zilei: într-una – drumeție, sport, alergare, în alta – cântare și „stații” cu diferite activități.

Schema e ca micuții să învețe cu bucurie. De aici și proverbul din titlu, finlandez, vă dați seama…

Cât despre citit, ei învață asta atunci când sunt pregătiți, mai degrabă din curiozitate, așa cum văd că învață acum și Karina.

Cine vrea în Finlanda?

 

Școala – primele impresii

1. Despre greșeli

Cea mai populară postare românească a săptămânii trecute a fost cea despre o mamă din Rusia care în cadrul home schooling-ului nu subliniază cu roșu greșelile copilului ci evidențiază cu verde cele mai reușite încercări de începător. Foarte tare! – am zis și eu – și m-am dus cu gândul la o întâmplare foarte recentă cu Karina.

De două săptămâni am început s-o ducem și la lecții de pian, unde, prima ei temă de teorie a fost să deseneze cheile sol și fa… Ce a ieșit vedeți mai jos:

WP_20151028_001

Acolo unde e cheia mai groasă pe primul rând cu chei e locul de unde a început să le deseneze singură acasă… Văzând că nu prea arată bine, a venit la mine să-i dau pastă corectoare. Neavând, a încercat cu guma de șters, și aproape a izbucnit în plâns când și-a dat seama că nu mai poate șterge. A trecut la creion, dar a fost nevoie de muncă de lămurire ca să dea semne că înțelege că acolo doar exersează și e în regulă dacă nu-i ies toate bine. Sunt conștient că eu am căpătat din copilărie așa, o greșelofobie, dar nu am știut că am transmis-o și ei. Dar poate e doar perefecționism la ea… Oricum, mi-e foarte clar că dacă descurajăm greșelile vom descuraja și dorința de a mai încerca…

Sunt sigur că peste ani îi va plăcea să-și revadă primele greșeli…

Și da, profesoara de pian se pare că știe de filozofia asta cu aprecierea reușitelor, pentru că, după cum vedeți, i-a evidențiat cea mai reușită încercare de pe fiecare rând.

2. Mișcare

Am participat deja și la două ședințe cu părinții.

Dar prima dată un pic de contextualizare.  Am dat-o pe Karina la secția maghiară, unde clasa pregătitoare și clasa întâi fac orele împreună, cam 13 elevi. Secția maghiară are câteva ore în plus față de români (trei parcă), pentru că fac și limba maternă și limba română. Apoi școala are și un program after school de la unu până la patru, unde prima oră înseamnă, de fapt, prânzul. În celelalte două ore cei de clasa întâi își fac temele iar cei mici se joacă. (Am lăsat-o și la after school pentru a-mi ușura viața și munca, dar și ca să prindă mai bine maghiara și să stea mai mult cu copiii.)

La a doua ședință cu părinții s-a vorbit mai mult de băieți (toți cei din clasa I sunt băieți). În speță, despre agresivitatea lor și despre dificultatea lor de a se concentra. Concluzia mea este că marele minus al școlii în sistemul nostru este mișcarea. Dacă ar fi după mine, aș fi de acord ca programul de after school să constea doar din mișcare. Știu că cei mai mulți părinți așteaptă ca la ora patru când se duc după copii ei să aibă și temele făcute, dar aș face cel puțin un experiment de înlocuire în totalitate a temelor cu mișcare și joacă. Să vedem unde e dezvoltarea mai bună. Acum, serios, (iar n-am date concrete) câți dintre noi, oamenii mari, reușim să ne concentrăm mai mult decât 4-5 ore pe zi și așteptăm s-o facă micuții… Și treaba asta se accentuează cu băieții care sunt mai motrici decât fetele (în general). Filozofia mea vine din faptul că organul numit creier se supune unor legi fiziologice care-l fac dependent ca randament de starea generală a organismului.

În stilul ăsta vom ajunge ca în fabula cu școala animalelor unde rața atâta a tot exersat alergatul că a uitat înotul. Până termină copiii școala, se vor învăța așa de bine cu statul, că vor fi buni doar de stat în fața televizorului.

3. Religie

Karina e singura care nu merge la orele de religie de la școală, ceilalți colegi ai ei împărțindu-se între catolici și reformați. Părinții au mai degrabă o atitudine de „nu contează unde merge că nu strică nici una nici alta”. Și, probabil, așa e… Catolicii au și un program la biserică destinat copiilor, și îi apreciez pentru asta. De fapt, cred că așa ar fi normal. Pe termen lung, încercarea asta de a lipi poporul de biserică prin religie predată la școală nu poate avea efectul dorit. Mi-e teamă că după ce oamenii își dau seama de intențiile adevărate, vor întoarce spatele la toată experiența numită religie…

Când mai capăt experiență în slujba de părinte de școlar mai scriu despre prezența obligatorie, materii folositoare și teme de week-end… E destul pentru azi…

Ultima floare

Scoția e ultima floare din Europa. Și se cântă „Flower of Scotland”… În fața celor paisprezece albaștri, tribunele se unduiesc ca iarba și turmele de pe dealurile de acasă, ca valurile Mării Nordului sau ca norii de pe cerul schimbător al Scoției. Ca unii care i-au bătut deja pe englezi și pe galezi, galbenii se pregătesc de siesta verii ce e aproape…

Al cincisprezecelea e cu ochii închiși ca în serile când bunicul îi spunea povești cu păstori și mineri și rugbiști. Cele mai frumoase erau ultimele, mai ales cele cu unchiul plecat să transforme încercări în puncte de mândrie pentru scoțieni. Dar în sâmbăta aia când avea trei ani și a plâns pentru că unchiul Roy n-a reușit să-i bată pe englezi, bunicul i-a spus o altă poveste:

„Nu departe de locul unde s-a jucat azi meciul, cu mulți-mulți ani în urmă, scoțienii încercau să-și recucerească cetatea ocupată de englezi. Mai-mai că au reușit când a apărut regele Edward, cu o armată de două ori mai mare decât cea scoțiană. Bătălia a durat cât a mai fost soare pe cer. A doua zi dimineață, regele a fost trezit de vestea că scoțienii au apărut la liziera pădurii. La un moment dat, armata ce se apropia s-a oprit și s-a plecat pe genunchi. Surprins, monarhul a crezut că vor să-i ceară mila. Dar a fost repede corectat: “Da, Sire, ei se roagă pentru milă, dar nu din partea ta, ci a lui Dumnezeu. Acești oameni vor învinge sau vor muri” În câteva ore, regele fugea și majoritatea armatei lui rămânea pentru veci pe câmpul de bătălie”

…And stood against him,
Proud Edward’s Army,
And sent him homeward,
To think again.

Când își deschide ochii și se uită peste munții din prima linie, știe că astăzi Edward e Foley. Pentru ai săi, Foley e mai degrabă un taipai decât un rege. Amorțiți deja de festinul din grupe, wallaby-ii au adormit cu totul după prima lor reușită. Între timp, micuțul rege albastru își împinge oștenii spre terenul de țintă sau transformă el însuși tot ce prinde. La a treia reușită, stadionul își aduce aminte că în urmă cu jumătate de oră a cântat „but we can still rise now”, și la pauză e încă primăvară…

Și totuși Foley nu e taipai. Își reglează loviturile și scoțienii au nevoie de mai mult. Russell ne aduce aminte că pisicile sălbatice încă n-au dispărut din Scoția și pleacă tropotind pe flanc până ce simte că rămâne fără cal sub el. În timp ce spectatorii se pregătesc să strângă dezamăgiți din buze, trece trenul pe lângă el, și aruncă mingea spre locomotiva care plonjează în abisul fericirii cu două vagoane galbene fluturându-i pe la poalele cămășii. Intrăm în ultimele zece minute cu cinci puncte diferență pentru Australia și e nevoie de și mai mult. Începe să plouă și scoțienii se simt acasă. Acolo unde e greu să distingi între ai tăi și ceilalți, pentru că toți sunteți acoperiți de noroi. Atunci e momentul să furi o minge și s-o iei la sănătoasa. Bennett se uită înapoi, dar la antipozi nu mai fugi când praful e mare…

Dar nu toate poveștile se termină cum le-am visat. În aceasta, Foley e șarpe curcubeu care pune capăt ploii din privirile galbenilor, iar cel care are de gândit e arbitrul…

Undeva în emisfera sudică va fi vară peste două săptămâni. În Jedburgh, un băiețel se pregătește de culcare. Afară, pe drumul spre dealul golaș, frunzele s-au adunat tăcute așteptând primăvara. Bunicul își începe povestea: „Cu mulți ani în urmă a trăit un rege mare, pe nume Robert Brus…”

Cel mai bun pastor pe care l-am cunoscut…

465159_427376703953147_834429649_o(Am avut, de fapt, încă unul ”cel mai bun” :), dar acesta e mai aproape de originea cuvântului, aceea de păstor.)

Era o zi frumoasă de iunie la Obreja când a sunat telefonul. Era mama și ne anunța că tata a avut un accident vascular cerebral,  și l-a luat SMURD-ul cu elicopterul și l-a dus la Târgu Mureș. A intrat în coma din care n-a mai ieșit niciodată… Am ajuns și noi înainte de prânz a doua zi cu speranța că se mai poate face ceva… Cred că el era deja acolo… Fusese și cu o seară înainte. Stăteam pe lângă heliportul celor de la SMURD așteptând pe cineva să ne dea ceva speranță… Dar nu prea era… Spre seară un doctor a zis că-l operează, dar se pare că a făcut-o așa să ne simțim noi mai bine (sau să avem cui să dăm banii)… Era târziu când a intrat în operație, și încetul-cu-încetul am rămas singurii din sala aia de așteptare…

El, pastorul, fusese plecat să ne mai aducă ceva de mâncare, dar s-a întors, și aștepta cu noi veștile de după operație… Curios, azi când mă gândesc înapoi la acea noapte nu mai simt disperarea ce m-a cuprins atunci. Poate e vreun resort psihic ce mă face să evit durerea respectivă. Sau… Ceea ce-mi aduc aminte e un fel de anestezie ce mi-a adus-o acest om care a stat cu noi până spre dimineață, când, sfârșiți, ne-am lăsat convinși că probabil doctorul s-a culcat și ar trebui să-l urmăm și noi.

Ce l-a făcut să stea? O fi fost prietenia cu tata? Sau simțea că e datoria lui să nu ne lase acolo? Cred că mai degrabă omenia… Și țin să cred că un dar special pe care îl au unii păstori sufletești.  Nu știu despre ce a vorbit în noaptea aia, dar știu că nu s-a oprit, chiar dacă a trebuit să repete aceleași idei iar și iar. Prezența lui acolo a fost ca un leagăn care îți domolește și vindecă emoțiile. De multe ori când doar ”îmi fac datoria” îmi aduc aminte de el, pe care îl cunosc atât de puțin, dar care în câteva ore m-a lăsat cu o datorie de-o viață.

Săptămâna asta a venit vestea că și el, pastorul, a fost dus de urgență la spital, unde a avut un stop cardio-respirator, accident vascular cerebral, a fost operat, dar e în ”comă profundă”…

Mă rog și eu să vină înapoi, pentru că e criză de oameni care știu să aline.

Pastore, nu adormi, mai zi-ne de nepoți…

PS Gyorgy Csergedi-Nagy

De ce mă bucur că mi-e prieten Ady…

bday 3

Cred că prima dată am auzit de el undeva prin ’94 când întorcându-mă de la Deva într-o duminică seara sora mea m-a întâmpinat cu vestea că a apărut cineva nou la biserică. Făcusem a VII-a și a VIII-a în generală în clase paralele, dar nu prea îmi aduc aminte de el. Ce contează? El urma să devină omul cu care am discutat mii de subiecte “pierzând” zeci de nopți, cel care avea s-o ”stăpânească sănătos” pe cea mai bună verișoară a mea și, sper, cel pe care-l voi bate la ”cruce” la azilul de bătrâni…

Așadar, ce am apreciat de-a lungul timpului la el?

1. Faptul că e un om prietenos. Nu e un sanguin cu mii de prieteni, centrul petrecerilor sau altceva de genul acesta… Nici nu știu dacă așa s-a născut sau a învățat asta… Dar știu că l-am văzut de multe ori ”acostând” pe cei nou-veniți în biserică sau întreținându-i pe cei care n-aveau parteneri de discuție. De fapt, nu-mi aduc aminte de vreo ocazie în care să nu fi fost în stare să poarte un dialog plăcut cu o persoană, chiar dacă aceasta i-ar fi fost mai antipatică.

Am o teorie drăguță aici. Nu prea am văzut biserici care să se schimbe în bine. De fapt, am văzut doar una. Biserica unde am crescut: Lupeni. Teoria mea e că biserica respectivă s-a schimbat dintr-o biserică rigidă, rece, minerească într-una caldă și primitoare datorită a doi oameni care știau să transmită nonverbal: ”Bun venit!” Unul era el, celălalt nu sunt eu 🙂

2. E un om săritor. Se vedea asta cel mai bine în tabere. E clar că era și o stratagemă pentru a cuceri fetele, dar o aplica și când nu erau tabere și nici fete. Da, e și enervant să ai un astfel de om lângă tine, că încep oamenii să facă mici comparații… Dar, pe de altă parte, e și reconfortant să știi că în același oraș cu tine ai un prieten la care poți apela oricând. El ne-a ajutat să ne facem dressing-ul și, acum câteva zile, tot cu el am mutat o teracotă de 200 de kg.

3. E un om modest. Bine, aici e cumva tricky. Nu cred că are o modestie evidentă, ci apreciez că nu are opusul modestiei. Din experiența mea, oamenii mai mici de statură tind să dea mai mult din coate ca să fie observați. Dacă ne luăm după popor (și bancurile lui), oltenii au tendința să se bage în seamă și să încerce să fie băgați în seamă. Ei bine, el e olteanul și scundul atipic. Am impresia că nu îl interesează locul întâi decât la Need for Speed…

4. E serios. Cel mai important! Nu încearcă să ducă cu zăhărelul pe nimeni și nu caută scurtături prin viață. Îl interesează două lucruri: să știe care e binele și să-l facă așa cum trebuie. Uneori l-a costat stilul ăsta de a vedea lucrurile. Dar cred că noi cei din preajma lui am avut de câștigat. E unul dintre puținii oameni din lumea asta pe care l-aș accepta să-mi lege coarda de bungee jumping sau să-mi împăturească parașuta…

În urmă cu mulți ani, pe când eram doar un adolescent buimac, mătușa mea, speriată că un băiat face ochi dulci fiicei ei, iar fata savurează noul statut, mi-a spus: ”Erik, să ai grijă de ea!” Nu știu ce a sperat ea că pot face, dar în ziua când Ady a luat-o pe Edith de nevastă am știut că nu mai trebuie să ne facem griji pentru ea.

Astăzi, când se spune că se află fix la mijlocul vieții, se pare că ne așteaptă partea cealaltă a muntelui, coborâșul… Dacă pe drumul spre vale vom putea merge împreună, mă voi considera un favorizat al vieții.

La mulți ani, Ady! La vita e bella!