Scoția e ultima floare din Europa. Și se cântă „Flower of Scotland”… În fața celor paisprezece albaștri, tribunele se unduiesc ca iarba și turmele de pe dealurile de acasă, ca valurile Mării Nordului sau ca norii de pe cerul schimbător al Scoției. Ca unii care i-au bătut deja pe englezi și pe galezi, galbenii se pregătesc de siesta verii ce e aproape…
Al cincisprezecelea e cu ochii închiși ca în serile când bunicul îi spunea povești cu păstori și mineri și rugbiști. Cele mai frumoase erau ultimele, mai ales cele cu unchiul plecat să transforme încercări în puncte de mândrie pentru scoțieni. Dar în sâmbăta aia când avea trei ani și a plâns pentru că unchiul Roy n-a reușit să-i bată pe englezi, bunicul i-a spus o altă poveste:
„Nu departe de locul unde s-a jucat azi meciul, cu mulți-mulți ani în urmă, scoțienii încercau să-și recucerească cetatea ocupată de englezi. Mai-mai că au reușit când a apărut regele Edward, cu o armată de două ori mai mare decât cea scoțiană. Bătălia a durat cât a mai fost soare pe cer. A doua zi dimineață, regele a fost trezit de vestea că scoțienii au apărut la liziera pădurii. La un moment dat, armata ce se apropia s-a oprit și s-a plecat pe genunchi. Surprins, monarhul a crezut că vor să-i ceară mila. Dar a fost repede corectat: “Da, Sire, ei se roagă pentru milă, dar nu din partea ta, ci a lui Dumnezeu. Acești oameni vor învinge sau vor muri” În câteva ore, regele fugea și majoritatea armatei lui rămânea pentru veci pe câmpul de bătălie”
…And stood against him,
Proud Edward’s Army,
And sent him homeward,
To think again.
Când își deschide ochii și se uită peste munții din prima linie, știe că astăzi Edward e Foley. Pentru ai săi, Foley e mai degrabă un taipai decât un rege. Amorțiți deja de festinul din grupe, wallaby-ii au adormit cu totul după prima lor reușită. Între timp, micuțul rege albastru își împinge oștenii spre terenul de țintă sau transformă el însuși tot ce prinde. La a treia reușită, stadionul își aduce aminte că în urmă cu jumătate de oră a cântat „but we can still rise now”, și la pauză e încă primăvară…
Și totuși Foley nu e taipai. Își reglează loviturile și scoțienii au nevoie de mai mult. Russell ne aduce aminte că pisicile sălbatice încă n-au dispărut din Scoția și pleacă tropotind pe flanc până ce simte că rămâne fără cal sub el. În timp ce spectatorii se pregătesc să strângă dezamăgiți din buze, trece trenul pe lângă el, și aruncă mingea spre locomotiva care plonjează în abisul fericirii cu două vagoane galbene fluturându-i pe la poalele cămășii. Intrăm în ultimele zece minute cu cinci puncte diferență pentru Australia și e nevoie de și mai mult. Începe să plouă și scoțienii se simt acasă. Acolo unde e greu să distingi între ai tăi și ceilalți, pentru că toți sunteți acoperiți de noroi. Atunci e momentul să furi o minge și s-o iei la sănătoasa. Bennett se uită înapoi, dar la antipozi nu mai fugi când praful e mare…
Dar nu toate poveștile se termină cum le-am visat. În aceasta, Foley e șarpe curcubeu care pune capăt ploii din privirile galbenilor, iar cel care are de gândit e arbitrul…
Undeva în emisfera sudică va fi vară peste două săptămâni. În Jedburgh, un băiețel se pregătește de culcare. Afară, pe drumul spre dealul golaș, frunzele s-au adunat tăcute așteptând primăvara. Bunicul își începe povestea: „Cu mulți ani în urmă a trăit un rege mare, pe nume Robert Brus…”