Aș vrea și eu la cârciumă…

Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic căruia trebuia să-i dau ceva. Fusese prin Timișoara cu câțiva prieteni și pleca spre Arad. Am schimbat câteva vorbe cu el și soția lui, apoi cu prietenii cu care erau. Pe unul îl știam, pe celălalt nu. Cel din urmă lucra în Shanghai. După conversația light de acolo am plecat cu un sentiment neobișnuit de plăcut. Gândindu-mă la asta, am ajuns la concluzia că aș prefera să-mi petrec serile într-un cerc de prieteni schimbând impresii… Nu în cârciumă, cum v-am păcălit cu titlul, dar un pub ceva 🙂

Mă întreb dacă relațiile dintre noi sunt limitate de durata convorbirilor pe care le-am putea avea. Adică dacă pot fi atât de prieten cu tine pe cât de mult timp putem discuta. Sunt oameni cu care m-ar apuca dimineața, iar cu alții mă plictisesc teribil după cinci minute… Și uite-așa ajungem la conflictul dintre legăturile de rudenie și cele de prietenie. Sociologia consideră că în momentul când am trecut de la agricultură la industrie, de la sat la oraș, legăturile de rudenie au fost înlocuite de cele de prietenie (între vecini, colegi, etc). Dilema mea e: cum ar trebui să reacționez dacă fratele meu („de corp”) are un prieten mai apropiat decât mine? Sau invers, dacă el e supărat că am un prieten mai apropiat decât el? Altfel spus, e bine să îl cerți pe soțul care merge la cârciumă?

Cel mai bun pastor pe care l-am cunoscut…

465159_427376703953147_834429649_o(Am avut, de fapt, încă unul ”cel mai bun” :), dar acesta e mai aproape de originea cuvântului, aceea de păstor.)

Era o zi frumoasă de iunie la Obreja când a sunat telefonul. Era mama și ne anunța că tata a avut un accident vascular cerebral,  și l-a luat SMURD-ul cu elicopterul și l-a dus la Târgu Mureș. A intrat în coma din care n-a mai ieșit niciodată… Am ajuns și noi înainte de prânz a doua zi cu speranța că se mai poate face ceva… Cred că el era deja acolo… Fusese și cu o seară înainte. Stăteam pe lângă heliportul celor de la SMURD așteptând pe cineva să ne dea ceva speranță… Dar nu prea era… Spre seară un doctor a zis că-l operează, dar se pare că a făcut-o așa să ne simțim noi mai bine (sau să avem cui să dăm banii)… Era târziu când a intrat în operație, și încetul-cu-încetul am rămas singurii din sala aia de așteptare…

El, pastorul, fusese plecat să ne mai aducă ceva de mâncare, dar s-a întors, și aștepta cu noi veștile de după operație… Curios, azi când mă gândesc înapoi la acea noapte nu mai simt disperarea ce m-a cuprins atunci. Poate e vreun resort psihic ce mă face să evit durerea respectivă. Sau… Ceea ce-mi aduc aminte e un fel de anestezie ce mi-a adus-o acest om care a stat cu noi până spre dimineață, când, sfârșiți, ne-am lăsat convinși că probabil doctorul s-a culcat și ar trebui să-l urmăm și noi.

Ce l-a făcut să stea? O fi fost prietenia cu tata? Sau simțea că e datoria lui să nu ne lase acolo? Cred că mai degrabă omenia… Și țin să cred că un dar special pe care îl au unii păstori sufletești.  Nu știu despre ce a vorbit în noaptea aia, dar știu că nu s-a oprit, chiar dacă a trebuit să repete aceleași idei iar și iar. Prezența lui acolo a fost ca un leagăn care îți domolește și vindecă emoțiile. De multe ori când doar ”îmi fac datoria” îmi aduc aminte de el, pe care îl cunosc atât de puțin, dar care în câteva ore m-a lăsat cu o datorie de-o viață.

Săptămâna asta a venit vestea că și el, pastorul, a fost dus de urgență la spital, unde a avut un stop cardio-respirator, accident vascular cerebral, a fost operat, dar e în ”comă profundă”…

Mă rog și eu să vină înapoi, pentru că e criză de oameni care știu să aline.

Pastore, nu adormi, mai zi-ne de nepoți…

PS Gyorgy Csergedi-Nagy

De ce mă bucur că mi-e prieten Ady…

bday 3

Cred că prima dată am auzit de el undeva prin ’94 când întorcându-mă de la Deva într-o duminică seara sora mea m-a întâmpinat cu vestea că a apărut cineva nou la biserică. Făcusem a VII-a și a VIII-a în generală în clase paralele, dar nu prea îmi aduc aminte de el. Ce contează? El urma să devină omul cu care am discutat mii de subiecte “pierzând” zeci de nopți, cel care avea s-o ”stăpânească sănătos” pe cea mai bună verișoară a mea și, sper, cel pe care-l voi bate la ”cruce” la azilul de bătrâni…

Așadar, ce am apreciat de-a lungul timpului la el?

1. Faptul că e un om prietenos. Nu e un sanguin cu mii de prieteni, centrul petrecerilor sau altceva de genul acesta… Nici nu știu dacă așa s-a născut sau a învățat asta… Dar știu că l-am văzut de multe ori ”acostând” pe cei nou-veniți în biserică sau întreținându-i pe cei care n-aveau parteneri de discuție. De fapt, nu-mi aduc aminte de vreo ocazie în care să nu fi fost în stare să poarte un dialog plăcut cu o persoană, chiar dacă aceasta i-ar fi fost mai antipatică.

Am o teorie drăguță aici. Nu prea am văzut biserici care să se schimbe în bine. De fapt, am văzut doar una. Biserica unde am crescut: Lupeni. Teoria mea e că biserica respectivă s-a schimbat dintr-o biserică rigidă, rece, minerească într-una caldă și primitoare datorită a doi oameni care știau să transmită nonverbal: ”Bun venit!” Unul era el, celălalt nu sunt eu 🙂

2. E un om săritor. Se vedea asta cel mai bine în tabere. E clar că era și o stratagemă pentru a cuceri fetele, dar o aplica și când nu erau tabere și nici fete. Da, e și enervant să ai un astfel de om lângă tine, că încep oamenii să facă mici comparații… Dar, pe de altă parte, e și reconfortant să știi că în același oraș cu tine ai un prieten la care poți apela oricând. El ne-a ajutat să ne facem dressing-ul și, acum câteva zile, tot cu el am mutat o teracotă de 200 de kg.

3. E un om modest. Bine, aici e cumva tricky. Nu cred că are o modestie evidentă, ci apreciez că nu are opusul modestiei. Din experiența mea, oamenii mai mici de statură tind să dea mai mult din coate ca să fie observați. Dacă ne luăm după popor (și bancurile lui), oltenii au tendința să se bage în seamă și să încerce să fie băgați în seamă. Ei bine, el e olteanul și scundul atipic. Am impresia că nu îl interesează locul întâi decât la Need for Speed…

4. E serios. Cel mai important! Nu încearcă să ducă cu zăhărelul pe nimeni și nu caută scurtături prin viață. Îl interesează două lucruri: să știe care e binele și să-l facă așa cum trebuie. Uneori l-a costat stilul ăsta de a vedea lucrurile. Dar cred că noi cei din preajma lui am avut de câștigat. E unul dintre puținii oameni din lumea asta pe care l-aș accepta să-mi lege coarda de bungee jumping sau să-mi împăturească parașuta…

În urmă cu mulți ani, pe când eram doar un adolescent buimac, mătușa mea, speriată că un băiat face ochi dulci fiicei ei, iar fata savurează noul statut, mi-a spus: ”Erik, să ai grijă de ea!” Nu știu ce a sperat ea că pot face, dar în ziua când Ady a luat-o pe Edith de nevastă am știut că nu mai trebuie să ne facem griji pentru ea.

Astăzi, când se spune că se află fix la mijlocul vieții, se pare că ne așteaptă partea cealaltă a muntelui, coborâșul… Dacă pe drumul spre vale vom putea merge împreună, mă voi considera un favorizat al vieții.

La mulți ani, Ady! La vita e bella!